Loading

osensei

Fondatorul Aikido-ului, Morihei Ueshiba (1883-1969) s-a născut în casa unor ţărani din prefectura Wakayama, cunoscută acum ca Tanabe. El era singurul băiat din cei cinci copii ai familiei, ceea ce l-a ambiţionat pe tatăl său, Yoroki, făcându-l să-i transmită hotărârea specifică samurailor şi interesul pentru afaceri. De la mama sa, copilul moştenea un interes aparte pentru religie, poezie şi artă.
De mic copil, Morihei era mai degrabă slab şi bolnăvicios, ceea ce l-a făcut să stea mai mult în casă citind cărţi, în loc să zburde şi să se joace pe-afară. Îi plăcea mult să asculte legendele miraculoase despre sfinţii care făceau minuni, ca En no Gyoja sau Kobo Daishi, fiind fascinat de ritualurile esoterice budiste. Ba chiar, pentru o vreme, Morihei s-a gândit serios să devină preot budist. Ca să contracareze faptul că fiul lui visa cu ochii deschişi, Yoroki s-a apucat să-i tot repovestească faptele de arme ale lui Kichiemon, bunicul lui Morihei, despre care se spunea că fusese unul din cei mai neînfricaţi şi puternici samurai din vremea lui, încurajându-l totodată să practice înotul şi luptele sumo. Morihei devenea tot mai zdravăn, realizând importanţa de a fi puternic, după ce tatăl său a fost atacat şi bătut de o bandă de bătăuşi, angajaţi de un rival politic.
Şcoala părea să-l plictisească pe Morihei, iar energia lui avea nevoie de un mod mai practic de manifestare. Şi-a luat mai multe slujbe, dar toate au reuşit să-l nemulţumească. În timpul unei scurte altercaţii, pe când lucra ca vânzător, şi-a dat în sfârşit seama că are afinităţi pentru artele marţiale.
A studiat cu mare placere Jujutsu la Kito ryu dojo şi arta mânuirii sabiei la centrul Shinkage ryu. Dar, din nefericire, s-a îmbolnăvit grav de beri-beri și a fost trimis acasă. La scurt timp, s-a căsătorit cu Hatsu Itogawa. După ce şi-a refăcut sănătatea, în timpul războiului ruso-japonez, s-a hotărât să se înroleze în armată. Statura lui scundă nu se încadra în standardele de înălţime care permiteau încorporarea. Era atât de înciudat că fusese respins, încât a plecat imediat spre pădure, unde stătea agăţat de copaci cu disperare, ca să i se mai lungească trupul.
La următoarea încercare de înrolare a reuşit, devenind infanterist, în 1903. De-a lungul acelei perioade şi-a uimit superiorii, într-atât încât ofiţerul comandant l-a recomandat pentru Academia Naţională Militară. A respins oferta, din mai multe motive, şi a demisionat din serviciul militar activ.
Morihei s-a întors acasă. Devenind puternic şi călit de armată, era domic să-şi continue dezvoltarea fizică. Tatăl său a construit la fermă un dojo (o sală de antrenament) şi l-a invitat pe Kiyoichi Takaki, cunoscutul instructor de Jujutsu, să se ocupe de pregătirea fiului. În acea perioadă, tânărul Ueshiba a devenit mai puternic şi a realizat că avea o bună pregătire. Cam tot atunci a început să manifeste interes privind lumea politicului.
În primăvara anului 1912, pe când avea 29 de ani, el şi familia sa s-au mutat în sălbăticia insulei Hokkaido. După câţiva ani de zbateri, micul sătuc a început să prospere. Ueshiba avea pe-atunci o musculatură deosebit de bine dezvoltată, iar forţa braţelor sale ajunsese proverbială. Tot în perioada în care a locuit în Hokkaido, l-a întâlnit pe Sokaku Takeda, marele maestru de Daito Ryu Aiki Bujutsu. După ce l-a văzut pe Takeda, considerându-se nevrednic încă de un asemenea profesor, Ueshiba păru să uite de tot şi de toate şi se antrenă asiduu. După mai bine de o lună, a revenit la Shirataki, a construit un dojo iar apoi l-a invitat pe Takeda să se mute acolo şi să-l ajute să se pregătească. Ulterior, auzind de boala gravă a tatălui său, Ueshiba a vândut aproape tot ce avea şi i-a lăsat dojo-ul lui Takeda. N-ar prea fi vrut să se întoarcă în Hokkaido, dar a plecat într-acolo. Pe drum, a simţit imboldul de a se opri la Ayabe, sediul noii religii Omoto-kyo, unde l-a întâlnit pe Onisaburo Deguchi. Fiind fascinat de Ayabe şi de Deguchi, a zăbovit acolo încă trei zile, dar ajuns acasă a aflat că întârziase prea mult. Tatăl său murise. Ueshiba a suportat foarte greu pierderea tatălui. S-a decis să vândă toată moştenirea şi să se mute la Ayabe, pentru a afla mai multe despre Omoto-kyo.
În următorii opt ani, Ueshiba a învăţat cu Onisaburo Deguchi, a predat Budo şi a condus brigada locală de pompieri. Ca pacifist, Deguchi era un apărător al rezistenţei non-violente şi al dezarmării globale. Există relatări scrise cum că ar fi declarat: „Armele şi războiul sunt mijloacele prin care latifundiarii şi capitaliştii realizează profituri, în timp ce săracii suferă.” De aceea poate părea surprinzător că un asemenea om l-a fascinat pe un virtuoz al artelor marţiale ca Ueshiba. Totuşi, nu i-a trebuit multă vreme lui Deguchi ca să realizeze ca ţelul lui Ueshiba pe Pământ era să-i înveţe pe alţii „adevăratul înţeles al Budo-ului”: încetarea luptelor şi a conflictelor. Aşa că în februarie 1924, Deguchi şi un mic grup, în care se afla şi Morihei Ueshiba, au plecat în secret spre Mongolia, pentru a forma acolo un utopic regat al păcii, în care să existe libertate religioasă. Au fost însă nevoiţi să renunţe la proiectul lor, fiind prinşi, închişi şi de-abia reuşind să scape cu viaţă. Aşa se face că au revenit în Japonia tocmai în iulie 1925.
Cam în aceeaşi perioadă, Ueshiba a cunoscut o profundă experienţă religioasă, care i-a schimbat viaţa. Mai târziu, amintindu-şi de acele vremuri, spunea că s-a întâmplat în primăvara anului 1925, numai că pe-atunci era încă deţinut în Mongolia. Dacă totuşi este vorba despre o primavară, atunci 1926 este mai probabil anul în cauză. Iată ce relata el: „în timp ce mă plimbam singur prin grădină, am simţit că, deodată, parcă tot universul a tresărit şi că un spirit auriu s-a răspândit dinspre pământ, învăluindu-mi corpul şi făcându-l de asemenea auriu. În acelaşi timp, mintea şi corpul meu au devenit lumină. Puteam înţelege ciripitul păsărilor şi eram perfect conştient de mintea lui Dumnezeu, Creatorul acestui univers. Atunci mi s-a deschis mintea: sursa Budo este iubirea lui Dumnezeu – spiritul protecţiei iubitoare pentru toate fiinţele. Lacrimi de bucurie îmi curgeau pe obraji, fără să le pot opri. De atunci, am ajuns să înţeleg că întregul Pământ este casa mea şi că soarele, luna şi stelele sunt toate bunuri ale mele. Adevărata cale este să acceptăm spiritul universului, să menţinem pacea, să facem, să protejăm şi să cultivăm corect tot ce este fiinţă în natură. Am înţeles că pregătirea în Budo înseamnă să luăm din iubirea lui Dumnezeu, care produce, protejează şi cultivă corect toate lucrurile din natură, s-o asimilăm şi s-o utilizăm cu minţile şi trupurile noastre.”
Studierea religiei Omoto-kyo şi asocierea lui cu Onisaburo i-au schimbat profund viaţa lui Ueshiba. El declara cândva că, în timp ce Sokaku Takeda i-a deschis ochii spre adevărata esenţă Budo, iluminarea i-a venit din experienţele trăite prin intermediul Omoto-kyo. Acestea din urmă l-au impresionat într-atât de mult, încât şi-a schimbat definitiv atât viaţa, cât şi modalitatea de predare. Realizase că adevaratul scop al Budo este iubirea care preţuieşte şi hrăneşte tot ce-i viu.
Începând din 1926, mulţi oameni veneau să caute învăţăturile lui Ueshiba, printre care Kenji Tomiki (care a creat un stil propriu în Aikido) sau celebrul amiral Takeshita. În 1927, Onisaburo Deguchi l-a încurajat pe Ueshiba să se separe de Omoto-kyo şi să-şi caute propriul drum.
Acesta l-a ascultat şi s-a mutat la Tokyo. Numărul cursanţilor lui Ueshiba a crescut aşa de mult încât acesta a fost nevoit să construiască un dojo în cartierul Ushigome al capitalei (actualul sediu al Aikido World Headquarter). În timp ce se construia dojo-ul, mai mulţi maeştri de rang înalt din alte arte marţiale, cum ar fi Jigoro Kano, părintele judo-ului modern, veneau în vizită. Erau atât de plăcut impresionaţi, încât unii dintre ei îşi trimiteau studenţii să se pregătească sub coordonarea lui Ueshiba.
Construcţia la Kobukan s-a încheiat în 1931. Un an mai târziu, lua fiinţă Societatea pentru Dezvoltarea Budo, avându-l pe Ueshiba drept instructor-şef. Cam în această perioadă i se alătură studenţi ca Gozo Shioda sau Rinjiro Shirata.
Înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, Ueshiba era foarte ocupat să predea la Kobukan, dar şi să ţină clase speciale pentru academiile militare sau de poliţie mai însemnate. Timp de 10 ani faima lui creşte, unicul său fiu, Kisshomaru, fiind adesea autorul scrierilor şi informaţiilor care apăreau despre maestrul cel iscusit şi neobosit, asigurându-se că se publică doar poveşti adevărate.
În 1942, probabil în urma unei porunci divine, sensei Ueshiba şi-a dorit să se retragă la ţară, motivând adesea că „budo şi munca la fermă sunt unul şi acelaşi lucru”. Războiul golise dojo-ul, iar el era sătul de viaţa trepidantă de la oraş. Lăsând Kobukan-ul în grija fiului, s-a mutat în prefectura Ibaraki, în satul Iwama. Acolo şi-a construit un dojo în aer liber şi, de-acum faimosul, templu Aiki. Iwama este locul considerat de mulţi ca leagăn al modernului Aikido — calea armoniei. Înaintea mutării, sistemul se mai numise Aikijutsu, apoi Aiki Budo, fiind însă mai degrabă o artă marţială decât o cale spirituală.
Din 1942, când termenul Aikido a fost utilizat pentru prima dată şi până în 1952, Ueshiba a perfecţionat tehnicile şi a pus la punct filozofia religioasă a Aikido-ului. După război, Aikido a crescut rapid la Kobukan (numit în zilele noastre Hombu Dojo)
sub conducerea lui Kisshomaru Ueshiba. Tatăl său, Morihei Ueshiba, devenise deja celebru ca O Sensei (marele învăţător) sau maestrul de Aikido. Primise mai multe decoraţii de la guvernul japonez. Până la sfârşitul vieţii O Sensei a perfectat şi îmbunătăţit permanent „calea”, neuitând vreodată să amintească necesitatea unei pregătiri permanente şi asidue pentru cei care o urmează.
La începutul primăverii anului 1969, maestrul s-a îmbolnăvit şi i-a spus lui Kisshomaru: „Dumnezeu mă cheamă…”. Apoi a cerut să fie dus acasă, ca să fie cât mai aproape de dojo-ul său.
Deşi bolnav, cu starea sănătăţii critică, răspundea la telefon studenţilor săi, care se interesau cum îi merge, sfătuindu-i: „Aikido este lumea întreagă. Nu vă pregatiţi pentru motive egoiste, ci pentru oamenii de pretutindeni.”
În zorii zilei de 26 aprilie 1969, O Sensei şi-a prins fiul de mână i-a zambit şi i-a spus: „Ai grijă de treburi” şi s-a stins. Două luni mai târziu, soţia sa, Hatsu, în vârstă de 67 de ani, l-a urmat. Urna cu cenuşa lui funerară a fost îngropată în templul familiei din Tanabe. Anual, pe 29 aprilie, se ţine în onoarea sa un serviciu comemorativ la templul Aiki din Iwama.
De-a lungul vieţii lui Morihei Ueshiba, Japonia a fost implicată în unele dintre cele mai violente conflicte ale secolului XX, culminând cu războiul din Pacific. Cu toate acestea, Aikido a apărut aproape concomitent, declarându-se ca o cale de a face popoarele lumii să trăiască împreună, în pace. Astfel, Aikido este cu adevarat budo — o cale marţială mai degrabă decât bujutsu (tehnica marţială) sau bugei (arta marţială). Atunci când o pregătire de luptă este făcută nu ca mijloc de a-i supune pe alţii, ci ca pe o cale de autoperfecţionare a sinelui, atunci aceasta poate fi considerată Budo. Este arhicunoscut un motto aparţinând lui sensei Masakatsu Agatsu Katsuhayabi, conţinând şi el esenţa spiritului Aikido: „Adevărata victorie este victoria asupra ta însuţi.” Tehnicitatea incredibilă a lui Ueshiba carisma sa i-au adus, de-a lungul vietii, un mare sprijin din partea ofițerilor de rang înalt, a persoanelor din guvern sau a familiei imperiale nipone. Chiar postum, i s-a acordat o medalie imperială pentru contribuția sa unică.
Lăsând la o parte recunoașterea și onorurile, universalitatea intuiției și a viziunii sale asupra Căii marțiale s-au deschis în plan internațional tuturor oamenilor sinceri, ceea ce a dus la creșterea fenomenală a Aikido-ului. Cele mai nobile precepte și intenții ale samuraiului au devenit parte a culturii mondiale și au oferit susținere pentru milioane de persoane din toate culturile, îndeosebi prin contribuția personală a lui sensei Morihei Ueshiba.
Din punct de vedere tehnic, Aikido are rădăcini în mai multe stiluri de Jujutsu (din care derivă si judo-ul modern), în particular din Daito Ryu Aiki Bujutsu, dar și din arte de luptă cu sabia sau cu sulița. Simplificând, oarecum exagerat, putem spune ca Aikido preia blocajele de articulații și aruncările din Jujutsu, combinându-le cu deplasările corpului din luptele cu sabia sau cu sulița. Nu trebuie uitat însă că multe tehnici Aikido sunt rodul contribuțiilor și inovațiilor personale ale lui sensei Ueshiba.
Din punct de vedere religios, Ueshiba era un devotat al religiei Omoto-kyo, care cuprinde pe de o parte neo-șintoism, iar pe de altă parte idealism politico-social. Unul din țelurile Omoto-kyo era acela de a realiza unificarea întregii omeniri într-un singur regat ceresc pe pământ, în care toate religiile ar fi fost reunite sub stindardul religios al Omoto.
Este mai ușor să fie înțelese unele din scrierile marelui maestru Ueshiba, dacă se ține cont de credința sa.
În ciuda a ceea ce afirmă sau pretind mulți, Aikido nu are o filozofie unificată. Există în schimb o colecție dezorganizată, parțial coerentă, de credințe religioase, etice sau metafizice care sunt, mai mult sau mai puțin, împărtășite de practicanții Aikido. Acestea sunt fie transmise oral, odată cu instruirea, fie apar razleț în diverse publicații despre Aikido. Iată câteva exemple:
„Aikido nu este o modalitate de a lupta cu dușmanii și de-ai învinge; este o cale de a ne împăca armonios cu lumea și de a face din toți oamenii o singură familie.”
„Esența Aikido este cultivarea ki (forței vitale, puterii interne, energiei mental-spirituale, armoniei.”
„Secretul Aikido este să devii una cu universul.”
„Aikido este întâi de toate o cale de a obține auto-măiestria fizică și psihică.”
„Corpul este unificarea concretă a fizicului și a spiritualului create de univers.”
Totuși, în centrul mai tuturor interpretărilor filozofice ale Aikido-ului putem identifica minim două tendințe fundamentale:
1) o hotărâre de rezolvare pașnică a tuturor conflictelor, ori de câte ori acest lucru este posibil;
2) o decizie fermă de autodepășire prin pregatirea Aikido.

 

Top