Istoric

Fondatorul Aikido-ului, Morihei Ueshiba (1883-1969) s-a născut în casa unor ţărani din prefectura Wakayama, cunoscută acum ca Tanabe. El era singurul băiat din cei cinci copii ai familiei, ceea ce l-a ambiţionat pe tatăl său, Yoroki, făcându-l să-i transmită hotărârea specifică samurailor şi interesul pentru afaceri. De la mama sa, copilul moştenea un interes aparte pentru religie, poezie şi artă.

De mic copil, Morihei era mai degrabă slab şi bolnăvicios, ceea ce l-a făcut să stea mai mult în casă citind cărţi, în loc să zburde şi să se joace pe-afară. Îi plăcea mult să asculte legendele miraculoase despre sfinţii care făceau minuni, ca En no Gyoja sau Kobo Daishi, fiind fascinat de ritualurile esoterice budiste. Ba chiar, pentru o vreme, Morihei s-a gândit serios să devină preot budist. Ca să contracareze faptul că fiul lui visa cu ochii deschişi, Yoroki s-a apucat să-i tot repovestească faptele de arme ale lui Kichiemon, bunicul lui Morihei, despre care se spunea că fusese unul din cei mai neînfricaţi şi puternici samurai din vremea lui, încurajându-l totodată să practice înotul şi luptele sumo. Morihei devenea tot mai zdravăn, realizând importanţa de a fi puternic, după ce tatăl său a fost atacat şi bătut de o bandă de bătăuşi, angajaţi de un rival politic.

Şcoala părea să-l plictisească pe Morihei, iar energia lui avea nevoie de un mod mai practic de manifestare. Şi-a luat mai multe slujbe, dar toate au reuşit să-l nemulţumească. În timpul unei scurte altercaţii, pe când lucra ca vânzător, şi-a dat în sfârşit seama că are afinităţi pentru artele marţiale.

A studiat cu mare placere Jujutsu la Kito ryu dojo şi arta mânuirii sabiei la centrul Shinkage ryu. Dar, din nefericire, s-a îmbolnăvit grav de beri-beri și a fost trimis acasă. La scurt timp, s-a căsătorit cu Hatsu Itogawa. După ce şi-a refăcut sănătatea, în timpul războiului ruso-japonez, s-a hotărât să se înroleze în armată. Statura lui scundă nu se încadra în standardele de înălţime care permiteau încorporarea. Era atât de înciudat că fusese respins, încât a plecat imediat spre pădure, unde stătea agăţat de copaci cu disperare, ca să i se mai lungească trupul.

La următoarea încercare de înrolare a reuşit, devenind infanterist, în 1903. De-a lungul acelei perioade şi-a uimit superiorii, într-atât încât ofiţerul comandant l-a recomandat pentru Academia Naţională Militară. A respins oferta, din mai multe motive, şi a demisionat din serviciul militar activ.
Morihei s-a întors acasă. Devenind puternic şi călit de armată, era domic să-şi continue dezvoltarea fizică. Tatăl său a construit la fermă un dojo (o sală de antrenament) şi l-a invitat pe Kiyoichi Takaki, cunoscutul instructor de Jujutsu, să se ocupe de pregătirea fiului. În acea perioadă, tânărul Ueshiba a devenit mai puternic şi a realizat că avea o bună pregătire. Cam tot atunci a început să manifeste interes privind lumea politicului.

În primăvara anului 1912, pe când avea 29 de ani, el şi familia sa s-au mutat în sălbăticia insulei Hokkaido. După câţiva ani de zbateri, micul sătuc a început să prospere. Ueshiba avea pe-atunci o musculatură deosebit de bine dezvoltată, iar forţa braţelor sale ajunsese proverbială. Tot în perioada în care a locuit în Hokkaido, l-a întâlnit pe Sokaku Takeda, marele maestru de Daito Ryu Aiki Bujutsu. După ce l-a văzut pe Takeda, considerându-se nevrednic încă de un asemenea profesor, Ueshiba păru să uite de tot şi de toate şi se antrenă asiduu. După mai bine de o lună, a revenit la Shirataki, a construit un dojo iar apoi l-a invitat pe Takeda să se mute acolo şi să-l ajute să se pregătească. Ulterior, auzind de boala gravă a tatălui său, Ueshiba a vândut aproape tot ce avea şi i-a lăsat dojo-ul lui Takeda. N-ar prea fi vrut să se întoarcă în Hokkaido, dar a plecat într-acolo. Pe drum, a simţit imboldul de a se opri la Ayabe, sediul noii religii Omoto-kyo, unde l-a întâlnit pe Onisaburo Deguchi. Fiind fascinat de Ayabe şi de Deguchi, a zăbovit acolo încă trei zile, dar ajuns acasă a aflat că întârziase prea mult. Tatăl său murise. Ueshiba a suportat foarte greu pierderea tatălui. S-a decis să vândă toată moştenirea şi să se mute la Ayabe, pentru a afla mai multe despre Omoto-kyo.

În următorii opt ani, Ueshiba a învăţat cu Onisaburo Deguchi, a predat Budo şi a condus brigada locală de pompieri. Ca pacifist, Deguchi era un apărător al rezistenţei non-violente şi al dezarmării globale. Există relatări scrise cum că ar fi declarat: „Armele şi războiul sunt mijloacele prin care latifundiarii şi capitaliştii realizează profituri, în timp ce săracii suferă.” De aceea poate părea surprinzător că un asemenea om l-a fascinat pe un virtuoz al artelor marţiale ca Ueshiba. Totuşi, nu i-a trebuit multă vreme lui Deguchi ca să realizeze ca ţelul lui Ueshiba pe Pământ era să-i înveţe pe alţii „adevăratul înţeles al Budo-ului”: încetarea luptelor şi a conflictelor. Aşa că în februarie 1924, Deguchi şi un mic grup, în care se afla şi Morihei Ueshiba, au plecat în secret spre Mongolia, pentru a forma acolo un utopic regat al păcii, în care să existe libertate religioasă. Au fost însă nevoiţi să renunţe la proiectul lor, fiind prinşi, închişi şi de-abia reuşind să scape cu viaţă. Aşa se face că au revenit în Japonia tocmai în iulie 1925.

Cam în aceeaşi perioadă, Ueshiba a cunoscut o profundă experienţă religioasă, care i-a schimbat viaţa. Mai târziu, amintindu-şi de acele vremuri, spunea că s-a întâmplat în primăvara anului 1925, numai că pe-atunci era încă deţinut în Mongolia. Dacă totuşi este vorba despre o primavară, atunci 1926 este mai probabil anul în cauză. Iată ce relata el: „în timp ce mă plimbam singur prin grădină, am simţit că, deodată, parcă tot universul a tresărit şi că un spirit auriu s-a răspândit dinspre pământ, învăluindu-mi corpul şi făcându-l de asemenea auriu. În acelaşi timp, mintea şi corpul meu au devenit lumină. Puteam înţelege ciripitul păsărilor şi eram perfect conştient de mintea lui Dumnezeu, Creatorul acestui univers. Atunci mi s-a deschis mintea: sursa Budo este iubirea lui Dumnezeu – spiritul protecţiei iubitoare pentru toate fiinţele. Lacrimi de bucurie îmi curgeau pe obraji, fără să le pot opri. De atunci, am ajuns să înţeleg că întregul Pământ este casa mea şi că soarele, luna şi stelele sunt toate bunuri ale mele. Adevărata cale este să acceptăm spiritul universului, să menţinem pacea, să facem, să protejăm şi să cultivăm corect tot ce este fiinţă în natură. Am înţeles că pregătirea în Budo înseamnă să luăm din iubirea lui Dumnezeu, care produce, protejează şi cultivă corect toate lucrurile din natură, s-o asimilăm şi s-o utilizăm cu minţile şi trupurile noastre.”

Studierea religiei Omoto-kyo şi asocierea lui cu Onisaburo i-au schimbat profund viaţa lui Ueshiba. El declara cândva că, în timp ce Sokaku Takeda i-a deschis ochii spre adevărata esenţă Budo, iluminarea i-a venit din experienţele trăite prin intermediul Omoto-kyo. Acestea din urmă l-au impresionat într-atât de mult, încât şi-a schimbat definitiv atât viaţa, cât şi modalitatea de predare. Realizase că adevaratul scop al Budo este iubirea care preţuieşte şi hrăneşte tot ce-i viu.

Începând din 1926, mulţi oameni veneau să caute învăţăturile lui Ueshiba, printre care Kenji Tomiki (care a creat un stil propriu în Aikido) sau celebrul amiral Takeshita. În 1927, Onisaburo Deguchi l-a încurajat pe Ueshiba să se separe de Omoto-kyo şi să-şi caute propriul drum.
Acesta l-a ascultat şi s-a mutat la Tokyo. Numărul cursanţilor lui Ueshiba a crescut aşa de mult încât acesta a fost nevoit să construiască un dojo în cartierul Ushigome al capitalei (actualul sediu al Aikido World Headquarter). În timp ce se construia dojo-ul, mai mulţi maeştri de rang înalt din alte arte marţiale, cum ar fi Jigoro Kano, părintele judo-ului modern, veneau în vizită. Erau atât de plăcut impresionaţi, încât unii dintre ei îşi trimiteau studenţii să se pregătească sub coordonarea lui Ueshiba.

Construcţia la Kobukan s-a încheiat în 1931. Un an mai târziu, lua fiinţă Societatea pentru Dezvoltarea Budo, avându-l pe Ueshiba drept instructor-şef. Cam în această perioadă i se alătură studenţi ca Gozo Shioda sau Rinjiro Shirata.
Înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, Ueshiba era foarte ocupat să predea la Kobukan, dar şi să ţină clase speciale pentru academiile militare sau de poliţie mai însemnate. Timp de 10 ani faima lui creşte, unicul său fiu, Kisshomaru, fiind adesea autorul scrierilor şi informaţiilor care apăreau despre maestrul cel iscusit şi neobosit, asigurându-se că se publică doar poveşti adevărate.
În 1942, probabil în urma unei porunci divine, sensei Ueshiba şi-a dorit să se retragă la ţară, motivând adesea că „budo şi munca la fermă sunt unul şi acelaşi lucru”. Războiul golise dojo-ul, iar el era sătul de viaţa trepidantă de la oraş. Lăsând Kobukan-ul în grija fiului, s-a mutat în prefectura Ibaraki, în satul Iwama. Acolo şi-a construit un dojo în aer liber şi, de-acum faimosul, templu Aiki. Iwama este locul considerat de mulţi ca leagăn al modernului Aikido — calea armoniei. Înaintea mutării, sistemul se mai numise Aikijutsu, apoi Aiki Budo, fiind însă mai degrabă o artă marţială decât o cale spirituală.

Din 1942, când termenul Aikido a fost utilizat pentru prima dată şi până în 1952, Ueshiba a perfecţionat tehnicile şi a pus la punct filozofia religioasă a Aikido-ului. După război, Aikido a crescut rapid la Kobukan (numit în zilele noastre Hombu Dojo)
sub conducerea lui Kisshomaru Ueshiba. Tatăl său, Morihei Ueshiba, devenise deja celebru ca O Sensei (marele învăţător) sau maestrul de Aikido. Primise mai multe decoraţii de la guvernul japonez. Până la sfârşitul vieţii O Sensei a perfectat şi îmbunătăţit permanent „calea”, neuitând vreodată să amintească necesitatea unei pregătiri permanente şi asidue pentru cei care o urmează.

La începutul primăverii anului 1969, maestrul s-a îmbolnăvit şi i-a spus lui Kisshomaru: „Dumnezeu mă cheamă…”. Apoi a cerut să fie dus acasă, ca să fie cât mai aproape de dojo-ul său.
Deşi bolnav, cu starea sănătăţii critică, răspundea la telefon studenţilor săi, care se interesau cum îi merge, sfătuindu-i: „Aikido este lumea întreagă. Nu vă pregatiţi pentru motive egoiste, ci pentru oamenii de pretutindeni.”

În zorii zilei de 26 aprilie 1969, O Sensei şi-a prins fiul de mână i-a zambit şi i-a spus: „Ai grijă de treburi” şi s-a stins. Două luni mai târziu, soţia sa, Hatsu, în vârstă de 67 de ani, l-a urmat. Urna cu cenuşa lui funerară a fost îngropată în templul familiei din Tanabe. Anual, pe 29 aprilie, se ţine în onoarea sa un serviciu comemorativ la templul Aiki din Iwama.
De-a lungul vieţii lui Morihei Ueshiba, Japonia a fost implicată în unele dintre cele mai violente conflicte ale secolului XX, culminând cu războiul din Pacific. Cu toate acestea, Aikido a apărut aproape concomitent, declarându-se ca o cale de a face popoarele lumii să trăiască împreună, în pace. Astfel, Aikido este cu adevarat budo — o cale marţială mai degrabă decât bujutsu (tehnica marţială) sau bugei (arta marţială). Atunci când o pregătire de luptă este făcută nu ca mijloc de a-i supune pe alţii, ci ca pe o cale de autoperfecţionare a sinelui, atunci aceasta poate fi considerată Budo. Este arhicunoscut un motto aparţinând lui sensei Masakatsu Agatsu Katsuhayabi, conţinând şi el esenţa spiritului Aikido: „Adevărata victorie este victoria asupra ta însuţi.” Tehnicitatea incredibilă a lui Ueshiba carisma sa i-au adus, de-a lungul vietii, un mare sprijin din partea ofițerilor de rang înalt, a persoanelor din guvern sau a familiei imperiale nipone. Chiar postum, i s-a acordat o medalie imperială pentru contribuția sa unică.

Lăsând la o parte recunoașterea și onorurile, universalitatea intuiției și a viziunii sale asupra Căii marțiale s-au deschis în plan internațional tuturor oamenilor sinceri, ceea ce a dus la creșterea fenomenală a Aikido-ului. Cele mai nobile precepte și intenții ale samuraiului au devenit parte a culturii mondiale și au oferit susținere pentru milioane de persoane din toate culturile, îndeosebi prin contribuția personală a lui sensei Morihei Ueshiba.
Din punct de vedere tehnic, Aikido are rădăcini în mai multe stiluri de Jujutsu (din care derivă si judo-ul modern), în particular din Daito Ryu Aiki Bujutsu, dar și din arte de luptă cu sabia sau cu sulița. Simplificând, oarecum exagerat, putem spune ca Aikido preia blocajele de articulații și aruncările din Jujutsu, combinându-le cu deplasările corpului din luptele cu sabia sau cu sulița. Nu trebuie uitat însă că multe tehnici Aikido sunt rodul contribuțiilor și inovațiilor personale ale lui sensei Ueshiba.
Din punct de vedere religios, Ueshiba era un devotat al religiei Omoto-kyo, care cuprinde pe de o parte neo-șintoism, iar pe de altă parte idealism politico-social. Unul din țelurile Omoto-kyo era acela de a realiza unificarea întregii omeniri într-un singur regat ceresc pe pământ, în care toate religiile ar fi fost reunite sub stindardul religios al Omoto.
Este mai ușor să fie înțelese unele din scrierile marelui maestru Ueshiba, dacă se ține cont de credința sa.
În ciuda a ceea ce afirmă sau pretind mulți, Aikido nu are o filozofie unificată. Există în schimb o colecție dezorganizată, parțial coerentă, de credințe religioase, etice sau metafizice care sunt, mai mult sau mai puțin, împărtășite de practicanții Aikido. Acestea sunt fie transmise oral, odată cu instruirea, fie apar razleț în diverse publicații despre Aikido. Iată câteva exemple:
„Aikido nu este o modalitate de a lupta cu dușmanii și de-ai învinge; este o cale de a ne împăca armonios cu lumea și de a face din toți oamenii o singură familie.”
„Esența Aikido este cultivarea ki (forței vitale, puterii interne, energiei mental-spirituale, armoniei.”
„Secretul Aikido este să devii una cu universul.”
„Aikido este întâi de toate o cale de a obține auto-măiestria fizică și psihică.”
„Corpul este unificarea concretă a fizicului și a spiritualului create de univers.”
Totuși, în centrul mai tuturor interpretărilor filozofice ale Aikido-ului putem identifica minim două tendințe fundamentale:
1) o hotărâre de rezolvare pașnică a tuturor conflictelor, ori de câte ori acest lucru este posibil;
2) o decizie fermă de autodepășire prin pregatirea Aikido.

Cate feluri/scoli de Aikido exista?

Aikido este minunat – si unic. Nu exista mai multe feluri de Aikido. Cel mult exista diverse „felii” din Aikido, mai mari sau mai mici, mai strâmbe sau mai frumoase, tãiate de unul sau de altul dintre cei care practica. In schimb, cati instructori tot atâtea moduri de a transmite sau a preda Aikido elevilor. Insusi O Sensei si-a schimbat cu timpul forma de miscare/ exprimare si modul de predare al Aikido-ului, pe masura ce el insusi evolua/ pricepea mai multe/ imbatranea. Tot asa, diversi elevi directi ai lui O Sensei au apucat sa invete doar anumite bucati din arta acestuia din perioada in care au stat pe langa el. Intrucât oamenii nu sunt la fel, unii dintre acesti instructori – mai breji – au format stiluri de Aikido recunoscute si au infiintat adevãrate scoli/ organizatii internationale. Aceste organizatii, multe cu tendinte hegemonice si nedemocratice, sunt din Japonia, USA si Europa de Vest, adicã acolo unde au ajuns/ emigrat mai repede elevii lui O Sensei ca sa-si facã o situatie.

SCOLI TRADITIONALE

Au fost dezvoltate pe baza invataturii predate de O Sensei înainte de începerea rãzboiului. Aiki-Budo. Asa se numea la inceput Aikido. Este un stil mai apropiat de Daito Ryu Aiki-Jujitsu (scoalã lui Sokaku Takeda, profesorul lui O Sensei), adicã o varianta mai dura de Aikido. Acest stil a fost primul predat in strãinãtate de elevii mai timpurii ai lui O Sensei (de exemplu Abbe in Anglia, in anii ’50).

Aikido Aikikai

Este principala scoala/organizatie internationala, urmasa legitima a lui O Sensei. Aikikai are centrul la Hombu Dojo, Tokyo, si este condus de Kishomaru Ueshiba (Doshu). Instructor sef este Moriteru Ueshiba (Waka Sensei/Dojo-cho), nepotul lui O Sensei. Aikikai patroneazã Federatia Internationala de Aikido (IAF) precum si Federatia Europeana de Aikido (EAF). In realitate acest „stil” este mai mult o umbrela sub care stau cativa profesori mari, destul de diferiti intre ei. Doshu preda un Aikido curgãtor, cu miscãri largi, cu accentul pus pe materia/procedeele standard, fara exercitii cu arme. Dar alti instructori sefi de la Aikikai, de exemplu Chiba Sensei (de la United States Aikido Federation) lucreazã foarte mult cu armele.

Este o scoalã ce promoveazã un stil mai vechi, cu accent puternic pus pe exercitiile cu arme albe. Morihiro Saito, seful acestei ramuri distincte a Aikikai-ului, pretinde ca el pãstreazã cel mai fidel varianta de Aikido pe care o preda O Sensei. Saito a fost elevul lui O Sensei din 1946 pana la moartea acestuia, adicã a avut cea mai lunga ucenicie, dintre toti elevii directi. Se pare ca aceasta este varianta de Aikido pe care o preda O Sensei prin anii ’50, chiar la Iwama. Repertoriul tehnic este mai bogat decât la alte scoli, cu accentul pus pe exercitiile cu arme.

O Sensei a trãit la Iwama multi ani in ultima parte a vietii, alãturi de Saito. Se retrãsese acolo pe vremea când rãzboiul, apoi ocupatia americana si interzicerea de cãtre acestia a artelor martiale, l-au scârbit pe O Sensei de viata la oras. El zicea: „Budo si agricultura, asta este viata adevãrata, nu nebunia de la oras”. Dupã reactivarea artelor martiale in Japonia si inceperea dezvoltãrii internationale a Aikido-ului, O Sensei a continuat sa locuiascã la Iwama si sa facã scurte vizite la Hombu Dojo din Tokyo. Desi constituie o ramura a Aikikai-ului, stilul predat de Morihiro Saito este suficient de diferit de stilul uzual al Aikikai-ului, incat poate fi considerat de sine stãtãtor.

Acest stil este predat de Mitsugi Saotome. Organizatia acestuia, ASU din SUA, este afiliata la Aikikai, desi multa vreme a functionat independent. Saotome Sensei are o conceptie eclectica despre Aikido, incluzând cele mai diverse procedee, de la cele mai dure pana la cele mai moi. In plus, lucreazã mult cu armele.

Aceasta scoalã a fost înfiintata de Gaku Homma, unul din ultimii Uchi-deshi ai lui O Sensei. Homma Sensei preda in mod foarte traditional si pune un mare accent pe postura corecta, nu numai pe insusirea procedeelor.

Scoalã înfiintata de Noriaki Inoue, nepotul lui O Sensei si unul din primii sai elevi. Noriaki pretindea ca stilul lui este diferit de ceea ce face O Sensei, dar pãrerea altora este ca seamãnã mult cu Aiki-Budo.

Infiintata de Minoru Mochizuki, unul din primii elevi ai lui O Sensei, dar totodatã elev si al lui Jigoro Kano de la Kodokan (Judo). Acest stil combina Aiki Budo cu Karate, Judo si alte arte martiale.

Este scoala/ organizatia infiintata de Gozo Shioda. Acest elev din anii ’30 al lui O Sensei a activat ca instructor sef de Aikido la politia japoneza. Astfel, el a avut de-a face cu numerosi elevi care trebuiau initiati in Aikido mai repede decât permite metoda de predare traditionala. Se spune ca O Sensei era cam haotic in ceea ce priveste pedagogia iar metoda lui de predare nu se potrivea majoritãtii oamenilor. Stilul Yoshinkan este mai strict in ceea ce priveste formalizarea procedeelor (bazata pe metoda de predare din armata „faceti unu, faceti doi, etc”), si mai orientata spre aplicatii practice. Yoshinkan este un stil mai dur, cu angajament corporal robust.

Spre deosebire de alte organizatii de Aikido, Yoshinkan-ul a intretinut relatii prietenesti cu Aikikai-ul atât in timpul vietii lui O Sensei cat si dupã disparitia acestuia. Organizatia internationala a stilului Yoshin-kan se numeste Yoshin-kai, cu multe filiale active in diverse parti ale lumii. In ultimii ani au apãrut disidenti ai acestei scoli, de exemplu scoalã Yoshio-kai, condusa de Takashi Kushida.

SCOLI MODERNE

Aceste stiluri sunt predate de elevi ai lui O Sensei, iar diferentele dintre ele s-au accentuat dupã disparitia acestuia. Fiecare sef de scoalã pretinde sus si tare ca el preda „cel mai autentic Aikido invatat direct de la O Sensei” – si s-ar putea sa fie adevãrat! Daca ne gândim la renumitul mod abscons in care O Sensei isi preda invatatura, si la parabola cu orbii care au pipãit un elefant si apoi l-au descris – fiecare altfel, ne putem face o idee de unde atâtea neîntelegeri.Desigur ca fiecare din noi avem preferinte fata de un stil sau altul, insa trebuie sa stãm strâmb si sa judecam drept: fiecare stil are avantajele si dezavantajele sale, iar noi putem invata ceva de la fiecare.

SCOLI SPORTIVE

Cealaltã „mare schisma” din istoria Aikido-ului s-a petrecut tot in timpul vietii lui O Sensei, când Kenji Tomiki a propus „rationalizarea” predãrii Aikido-ului, cu ajutorul Kata si al competitiei. De la inceput a existat si continua sa fie o mare ruptura intre scolile bazate pe ideologia lui Tomiki si celelalte scoli de Aikido. In ultimii ani au apãrut cativa disidenti din scoala lui Tomiki, care au pãrãsit ideea competitiei.

Este creatia unui elev al lui O Sensei, Kenji Tomiki, care a inceput sa practice Aikido când avea 4 Dan in Judo (era un elev strãlucit a lui Jigoro Kano). Tomiki (9 dan Aikido, 8 dan Judo) a lucrat ca profesor de educatie fizica la Universitatea Waseda din Tokyo si a constatat ca studentii/tinerii sunt foarte motivati/atrasi de competitie (pe care el o cunostea de la Judo). Stilul Tomiki de Aikido include competitia individuala iar materia de studiu este foarte bine structurata. Predarea materiei se face prin kata iar competitia poate fi cu mana goala sau cu cutitul (de cauciuc).Tomiki credea ca rationalizarea predãrii Aikido-ului, bazat pe aceleasi idei pe care le-a folosit Jigoro Kano in Judo, va usura insusirea Aikido-ului in Universitãtile japoneze. De asemenea, credea ca introducerea unui aspect competitional va stimula invatatura si va ascuti atentia practicantilor, care aveau astfel o posibilitate de verificare a cunostintelor însusite. De fapt ideea competitiei a fost motivul principal al rupturii de O Sensei, care respingea cu fermitate orice fel de competitie.

O scoalã desprinsa din Tomiki-ryu dar care nu are competitii. Este condusa de Karl Geis. Jiyushinkai.Aceasta scoalã s-a desprins din Fugakukai.

SCOLI BAZATE PE KI

Una din cele mai importante rupturi in lumea Aikido-ului a avut loc in 1974, când Koichi Tohei si-a dat demisia de la Aikikai si a înfiintat scoalã Ki no Kenkyukai (KNK), in care se preda un stil de Aikido cu accentul pus pe dezvoltarea Ki-ului. Din momentul acela, relatiile cu Aikikai-ul au fost inexistente, ca sa nu zicem mai rau. Diversele scoli bazate pe Ki au si intre ele relatii proaste.

Aceasta este scoalã lui Koichi Tohei, care insista asupra dezvoltãrii Ki-ului ca element esential in Aikido. Koichi Tohei era instructorul sef la Aikikai (avea si are singurul certificat de 10 Dan semnat de mana lui O Sensei) si urma sa devinã seful scolii Aikikai deoarece fiul lui O Sensei nu era interesat de Aikido. Când a murit O Sensei, fiul sau, Kishomaru Ueshiba, s-a rãzgândit si a devenit seful scolii – conform traditiei. Probabil ca meseria de contabil era mai putin bãnoasa decât cea de sef al Aikikai. Sa fi fost diferente de pãreri tehnice, sa fi fost neintelegeri personale, cert este ca Tohei s-a desprins din Aikikai si a înfiintat propria sa scoalã si organizatie.

Stilul lui Koichi Tohei se numeste Aikido cu mintea si corpul unificate. Se pune un mare accent pe folosirea Ki-ului nu numai la tehnicile de lupta, ci si in viata de zi cu zi, sau pentru scopuri de sãnãtate. Acest stil este foarte moale, cu miscãri fluide, cu sãrituri si fente – ceva rar vãzut la alte stiluri. Multi instructori sunt preocupati nu de tehnicile de lupta si de aplicatiile practice ale principiilor Aikido-ului, ci de un fel de mistica a „unificãrii mintii cu corpul”. Totusi, ideile promovate in aceste dojo-uri sunt aplicabile si pentru auto-aparare, in afara utilitãtii lor pentru viata obisnuita.

In ultima vreme, Koichi Tohei s-a depãrtat tot mai mult de Aikido si s-a dedicat studiului Ki-ului. Cu toate astea, se pare ca scoalã Ki no Kenkyukai a luat initiativa transformãrii Shin Shin Toitsu Aikido in sport competitiv international, bazat pe demonstratii de Taigi (kata, exercitii prestabilite).

Este o alta scoalã derivata din Shin Shin Toitsu, cu o materie de studiu foarte vasta. Scoalã este in SUA, condusa de Shizuo Imaizumi, fost Uchi-deshi la O Sensei in 1964. Totusi el a invatat mai mult de la Koichi Tohei, pe care l-a urmat când s-au despãrtit de Aikikai. Ulterior, Imaizumi s-a separat si de Kohei, infiintand in 1989 Shin Budo Kai. Materia de studiu a scolii este destul de bogata, cuprinde exercitii de Ki, procedee de Aikido si exercitii cu arme.

Scoalã infiintata de Shuji Maruyama, fost instructor sef la filiala din SUA a lui Ki Society (organizatia lui Tohei). Dupã ce a demisionat din Ki Society, el a infiintat Kokikai-ul. Este un stil moale de Aikido, care promoveazã procedee tehnice cat mai eficiente realizate cu minim de efort. Se face un antrenament distinct pentru Ki si se folosesc cele „4 principii de unificare a corpului cu mintea” având o formulare diferita de cea a KNK-ului. Se pune accentul pe testele de Ki de nivel inferior.

Este o scoala/organizatie derivata din Shin Shin Toitsu, care preda dezvoltarea Ki-ului. Scoalã a fost infiintata de R. Kobaiashi, fost instructor sef la Ki Society of Southern California si elevul lui Tohei. In 1981 a pãrãsit Ki Society si a infiintat Seidokan-ul, organizatie independenta de Ki Society dar care a stabilit oarecari relatii cu Aikikai-ul. Stilul Seidokan se caracterizeazã prin procedeele tehnice (aruncãri, etc.) fãcute cu miscãri mai compacte (cu amplitudine/raza mica).

Organizatie infiintata de Kenneth Williams, fost la inceputuri asistentul/Uchi-deshi al lui Kenshiro Abbe prin anii ’50. A inceput sa studieze Aikido la o scoalã dura de Aiki-budo. Prin anii ’60 a pãrãsit Aikikai-ul si a practicat cativa ani in mod independent, iar in 1976 a devenit elevul lui Kohei si a infiintat Federatia de Ki din Marea Britanie. In 1986, Williams s-a retras din KNK impreuna cu organizatia sa. Federatia de Ki a continuat sa activeze neafiliata la vreo organizatie mondiala, promovând stilul personal al lui Williams, stil ce contine elemente de Aikido din toate perioadele studiilor sale. Scoalã vrea sa predea un stil mai usor de asimilat de elevii ne-japonezi.

Nu este o scoalã independenta ci o organizatie mai mica din SUA, condusa de Sensei Jones. Acesta a început sa studieze Aikido cu Kenneth Williams pe când acesta practica o forma dura, dar ulterior a invatat de la numerosi profesori cu cele mai variate stiluri. Conceptia scolii este ca fiecare profesor mare de Aikido are ceva interesant de arãtat. Desi are convingerea ferma ca exercitiile de Ki sunt de mare importanta pentru învãtarea Aikido iar tehnica de Aikido trebuie sa fie subtila si fara efort, considera ca si actiunea musculara solida este la fel de necesara. Aspectele corporale sunt la fel de importante ca si cele mintale, constituind fete ale aceleiasi monede, ambele trebuind antrenate la fel de constiincios si sincer. Ideile bune trebuie luate de oriunde pot fi gãsite. Practicantii cautã „adevãrul” si sunt partizanii existentei a cat mai multor stiluri (valoroase), dar sunt impotriva politicilor si organizatiilor acaparatoare. Au o ideie fixa – se opun competitiei.KAC este asociata acum cu Federatia de Ki din Marea Britanie a lui Williams.